NOAPTE DE DECEMVRIE – Alexandru Macedonski

1

11/02/2013 by Cafea cu menta

Dragi cititori:

Ne-am mutat pe Raftul cu Idei

   Ramas in literatura romana mai ales prin valoarea ciclului de poezii al “Noptilor” si prin lirica din volumul “Rondeluri”, Alexandru Macedonski debuteaza ca poet printr-un volum intitulat sugestiv “Prima verba”, in 1872.

   In 1890 scrie poemul in proza “Meka si Meka”, valorificand o legenda orientala care va sta la baza poemului “Noapte de decemvrie”. In proza “Meka si Meka”, printul Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan primeste cu limba de moarte de la tatal sau, indemnul de a nu se abate niciodata in viata de la calea cea dreapta. Dupa moartea tatalui sau, printul pleaca in pelerinaj spre cetatea sfanta Meka (Mecca), insotit de un alai de servitori, camile si cai, stapanit de dorinta de a strabate desertul persan in linie dreapta. In acelasi timp cu el, pleaca spre Meka si un cersetor numit Pocitan-ben-Pehlivan, pe care printul il invita sa i se alature alaiului sau. Acesta refuza si parcurge drumul pe cai ocolite, profitand de umbra si racoare, reusind astfel sa intre in cetatea sfanta Meka.

   Legenda aceasta este punctul de plecare al poemului “Noapte de decemvrie”, simbolizand conditia omului superior, care nu poate admite nici un compromis in calea sa spre atingerea idealului absolut. Poezia apare in volumul “Flori sacre” din 1912, care-l defineste pe Macedonski ca pe un poet ce face trecerea de la romantism la simbolism, de la curentele traditionale, la cele moderne. Poemul reuneste, intr-o maniera originala, romantismul cu simbolismul, in care exista insa si elemente de factura clasicista, vizibile mai ales in structura armonioasa, simetria poeziei si stilul elevat. Simetria poemului este definita de doua secvente lirice care descriu spatiul poetic, universul inspiratiei, al creatiei, ce apar la inceputul si in finalul poeziei, fiind simbolizate de odaia poetului.

alexandru_macedonski_noapte_de_decemvrie

   Poemul “Noapte de decemvrie” incepe prin descrierea spatiului poetic de creatie, sugerand lipsa de inspiratie a poetului, prin utilizarea simbolurilor “pustie si alba e camera moarta“, “palatele sale sunt albe fantasme“, in care poetul “trasnit sta de soarta“, absenta muzei fiind sugestiv exprimata prin “nici o scanteie in ochiu-adormit“.

   De la spatiul interior, in care poetul se simte izolat, se trece la imaginea exterioara, a campiei “pustie si alba” – si ea ca simbol al lumii in care traieste poetul si care-i este ostila, deoarece “si luna-l priveste cu ochi otelit“. Culoarea alb domina intreg tabloul, sugerand absenta oricaror contururi ideatice atat in spatiul poetic interior, cat si in cel exterior, imaginea fiind amplificata prin elemente auditive: “lupi groaznici s-aud, ragusit/ Cum latra, cum urla“, “sub viscolu-albastru ea geme cumplit…“.

   Apare inspiratia simbolizata de “flacara vie” care este adusa de un arhanghel, semn ca ea este de natura divina, poetul simtindu-se emotionat de tema poeziei care-i este sugerata direct: “Avut si puternic emir voi sa fii“, facand posibila accederea poetului in universul ideal al poeziei. Poetul este simbolizat, asadar, de emirul dornic sa plece la cetatea sfanta Meka, fapt pentru care va trebui sa-si paraseasca “rozul Bagdad“, viata fericita de care s-ar fi bucurat in acest “rai de-aripi de vise si rai de gradini“. Emirul, simbol al omului superior, care nu se multumeste cu fericirea pamanteasca, este motivat de Macedonski printr-o serie de calitati ce ilustreaza geniul: “Si el e emirul, si toate le are,/ E tanar, e farmec, e traznet, e zeu“, dar si de idealul superior catre care aspira: “Spre Meka se duce cu gandul mereu“. Aspiratia emirului de a ajunge la Meka este atotstapanitoare, dominatoare, o dorinta devoratoare. Intre viata dulce din “rozul Bagdad” si Meka este, insa, “o pustie imensa“, “e-o mare aprinsa de soare“, pe care emirul trebuie s-o strabata, infruntand pericolele ce-l ameninta, pentru ca “prada pustiei cati oameni nu cad?“.

   Emirul porneste la drum “pe-o alba camila“, insotit de un mare alai alcatuit din robi inarmati, “negri-armasari“, camile ce poarta provizii de apa si hrana. Emirul se-opreste “o clipa pe verdele pisc“, pentru a-si privi ultima oara “orasul in roza idila“. In acelasi timp cu el pleaca spre Meka un drumet, cu infatisare de cersetor, al carui portret este alcatuit prin antiteza cu cel al emirului, sugerand trasaturile omului obisnuit, oarecare, ce nu are idealuri superioare: “searbad la fata, /…/ Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit,/ Hoit jalnic de bube – de drum prafuit/ Viclean la privire si searbad la fata.”

   Tot in antiteza sunt si drumurile pe care apuca cei doi calatori. Cersetorul pleaca “pe-un drum ce coteste“, simbol al compromisurilor pe care omul obisnuit le face in viata: “O tanara umbra, de soare-l fereste,/ Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult“. Emirul porneste sa parcurga desertul , ca simbol al vietii, in linie dreapta, cu demnitate, fara nici un fel de ocolisuri sau subterfugii (“Si el ‘nainteaza – si calea e dreapta -/ E dreapta – tot dreapta – dar zilele curg,/ Si foc e in aer, in zori, si-n amurg -/ Si el ‘nainteaza – dar zilele curg“), in timp ce drumetul pocit, care apeleaza la compromisuri pentru a-si usura existenta, este ferit de dificultatile vietii, intrucat pe drumul ocolit “o tanara umbra de soare-l fereste“. Emirul indura toate vicisitudinile unei existente demne; el nu este ocrotit in drumul sau de nimic, “nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare/ Si el ‘nainteaza sub flacari de soare“. Calea cea dreapta urmata de emir sta sub semnul focului (“si foc e in aer“) si sub semnul sangelui (“in ochi o naluca de sange“). Culoarea dominanta in parcurgerea desertului este rosul, ca simbol al vietii, dar si al patimii de a atinge idealul, devenit “naluca sublima“, poetul accentuand dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de simboluri ce sugereaza setea de absolut (“Un chin fara margini de sete-arzatoare“) de care este stapanit omul superior: “Si tot fara margini pustia se-ntinde/ Si tot nu s-arata naluca sublima/…/ Si tot nu s-arata cetatea de vise…/…/ Cetatea de vise departe e inca.” Inaintarea emirului prin desert se face intr-un ritm dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe ce sugereaza fortele ostile ce se impotrivesc implinirii acestui ideal, care simbolizeaza societatea superficiala, meschina, neputincioasa sa aprecieze valoarea adevarata a existentei superioare: “se-ntinde“, “‘nainteaza“, “s-aprinde“, “alearga“, “luceste“, “vibreaza“, “curg” etc.

   Servitorii mor pe rand, “dragi tineri, cai ageri, si mandre camile“, proviziile se sfarsesc si ele, “si tot nu s-arata cetatea de vise“, printul ramanand singur sub arsita nemiloasa a desertului, sub “aeru-n flacari, sub cerul de-otel“. Culoarea rosie este aici simbol al destinului implacabil, fiind pretutindeni “un rosu de sange“, “rosii movile“, imaginea fiind apocaliptica: “Oribil palpita aceeasi culoare/…/ Tot rosu de sange zaresc peste tot“. Chinurile emirului, care sufera de foame si de sete, sugereaza zbuciumul poetului pentru conditia sa nefericita in lumea cu care nu poate comunica si chiar speranta este “in sufletu-i moarta“.

   Ajuns la apogeul calatoriei sale, emirul traieste iluzia idealului pe care doreste sa-l atinga prin intrarea in cetatea sfanta, “chiar portile albe le poate vedea“, alearga spre cetate, dar aceasta se departeaza pe masura ce dorinta lui creste: “Spre albele ziduri, alearga-alearga,/…/ Dar Meka incepe si dansa sa mearga“. Setea poetului de a atinge perfectiunea creatiei este un ideal ce depaseste aspiratia umana, pentru ca “visu-i nu este un vis omenesc“, de aceea atingerea absolutului este imposibila – “alba cetate ramane naluca“.

   Iluzia emirului sugereaza un sfarsit tragic al omului superior, care-si inchina intreaga existenta implinirii unui ideal absolut, el cazand victima propriului crez care cere sacrificii si care este de neatins. Calea dreapta pe care o urmeaza geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se abate in viata de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul il zareste pe drumetul pocit intrand pe portile Mekai pamantesti, in timp ce el va transcende in Meka cereasca: “Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare“.

   Finalul poeziei reda simbolul destinului omului superior, supus suferintei pricinuite de incapacitatea oamenilor obisnuiti de a-i intelege idealul ce este greu de atins: “Murit-a emirul sub jarul pustiei“.

   Ca si in poezia lui Stefan Augustin Doinas, “Mistretul cu colti de argint”, printul din Levant si emirul din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului superior insetat de absolut si devorat de propriul sau ideal.

   Poemul imbina intr-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste si cu cele clasice.

Noapte de decemvrie
Alexandru Macedonski

Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinge scrumit…
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
    Si nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie si alba e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Salbatica fiara, rastristea-l sfâsie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit…
E-n negura noptii un alb monolit…
    Si luna-l priveste cu ochi otelit.

Nametii de umbra în juru-i s-aduna…
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândra, ramâne în luna
Chiar alba odaie în noapte-a murit… —
    Faptura de huma de mult a pierit.

E moarta odaia, si mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-nabusit…
Iar crivatul tipa… — dar el, ce-a gresit?
    Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare ?i-n gându-i ?-afar?,
?i luna e rece în el, ?i pe cer…
?i bezna lunge?te o stra?nic? ghear?,
?i lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
    ?i luna e rece în el, ?i pe cer.

Dar scrumul sub vatr?, deodat?, clipe?te…
Pe ziduri, alearg? albastre n?luci…
O flac?r? vie pe co? izbucne?te,
Se urc?, palpit?, trosne?te, vorbe?te…
    „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

?i flac?ra spune: „Aduc inspirarea…
Ascult?, ?i cânt?, ?i tân?r refii…
În slava-nvierii îneac? oftarea…
Avut ?i puternic emir, voi s? fii.”
?i flac?ra spune: „Aduc inspirarea
?i-n alba odaie alearg? vibrarea.

R?stri?tea z?pezii de-afar?, dispare…
Deasupr?-i e aur, ?i aur e-n zare,
?i iat?-l emirul ora?ului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! ?i el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
M?tasea-nflorit? m?rit? cu firul
Nuan?e, ce-n umbr?, încet, ve?tejesc… —
Havuzele cânt?… — voci limpezi ?optesc…
Bagdadul! Bagdadul! ?i el e emirul.

?i el e emirul, ?i are-n tezaur,
Movile înalte de-argint ?i de aur,
?i jaruri de pietre cu fl?c?ri de sori;
Hangiare-n tot locul, o?eluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
?i-ochi împrejuru-i — ori spuz?, ori flori.

Bagdadul! cer galben ?i roz ce palpit?,
Rai de-aripi de vise, ?i rai de gr?dini,
Argint de izvoare, ?i zare-aurit?
Bagdadul, poiana de roze ?i crini
Djamii — minarete — ?i cer ce palpit?.

?i el e emirul, ?i toate le are…
E tân?r, e farmec, e tr?snet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
?i-n fa?a dorin?ei — ce este — dispare
Iar el e emirul, ?i toate le are.

Spre Meka-l r?pe?te credin?a — voin?a,
Cetatea preasfânt? îl cheam? în ea,
Îi cere sim?irea, îi cere fiin?a,
Îi vrea frumuse?ea — tot sufletu-i vrea
Din t?lpi pân?-n cre?tet îi cere fiin?a.

Dar Meka e-n zarea de flac?ri — departe
De ea o pustie imens?-l desparte,
?i prad? pustiei câ?i oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprins? de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
?i dulce e via?a în rozul Bagdad.

?i dulce e via?a în s?li de-alabastru,
Sub bol?i lucitoare de-argint ?i de-azur,
În vie lumin? tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iat? ?i ziua când robii ?i-armeaz?…
C?mile g?te?te, ?i negri-arm?sari,
Convoiul se-n?ir? — în zori scânteiaz?,
Porne?te cu zgomot, — mul?imea-l urmeaz?,
Spre por?i n?pustit? cu mici ?i cu mari.

?i el ce e-n frunte pe-o alb? c?mil?,
Jar viu de lumin? sub ro?u-oranisc,
S-opre?te, o clip?, pe verdele pisc,
Privindu-?i ora?ul în roza idil?…

S-opre?te, o clip?, pe verdele pisc…
Din ochiul s?u mare o lacrim? pic?,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridic?…
    ?i lacrima, clar?, luce?te, ?i pic?…

Din apa fântânii pe care o ?tie
În urm?, mai cere, o dat?, s? bea…
Curmalii-o-nf??oar? c-o umbr?-alb?strie…
Aceea?i e apa spre care venea
Copil, s?-?i alinte blonde?ea în ea
?i-ntreag?, fântâna, e tot cum o ?tie.

E tot cum o ?tie, — dar, searb?d la fa??,
Sub magica-i umbr?, un om se r?sfa??…
Mai slut e ca iadul, zdren?os, ?i pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum pr?fuit,
Viclean la privire, ?i searb?d la fa??.

De nume-l întreab? emirul, deodat?,
?-acesta-i r?spunde cu vocea ciudat?
— La Meka, plecat-am a merge ?i eu.
— La Meka? La Meka?… — ?i vocea ciudat?
— La Meka! La Meka! r?sun? mereu.

?i pleac? drume?ul pe-un drum ce cote?te…
Pocit, ?chiop ?i searb?d, abia se târe?te…
?i drumu-ocole?te mai mult, tot mai mult,
Dar mica potec? sub pomi ?erpuie?te,
O tân?r? umbr? de soare-l fere?te,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
?i drumu-ocole?te mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleac?
Pustia l-a?teapt? în largu-i s-o treac?…
Prin prafu-i se-n?ir? c?mile ?i cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, ?i piere,
Mai ?ters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, s? treac?-l a?teapt?
E dreapt? — tot dreapt? — dar zilele curg,
?i foc e în aer, în zori, ?i-n amurg
?i el nainteaz?, dar zilele curg.

Nici urm? de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
?i el nainteaz? sub fl?c?ri de soare…
În ochi o n?luc? de sânge — în gât
Un chin f?r? margini de sete-arz?toare…
Nisip, ?i deasupra, cer ro?u — ?-atât
?i to?i nainteaz? sub fl?c?ri de soare.

?i tot f?r? margini pustia se-ntinde,
?i tot nu s-arat? ora?ul preasfânt
Nimic n-o sfâr?e?te în zori când s-aprinde,
?i n-o-nvioreaz? suflare de vânt
Luce?te, vibreaz?, ?i-ntruna se-ntinde.

Abia, ici ?i colo, g?sesc, câteodat?,
Verdea?a de oaz? cu dor a?teptat?…
S?geat?, alearg? cal alb ?i cal murg,
C?milele-alearg? s?geat? ?i ele,
La cântecul apei se fac u?urele…
Izvor sau citern? în clip? le scurg
Dar chinul reîncepe, ?i zilele curg.

?i tot nu s-arat? n?luca sublim?…
?i apa, în foale, descre?te mereu…
Când calul, când omul, s-abate victim?,
Iar mersul se face din greu ?i mai greu…
Cu trei ?i cu patru, mor to?i plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, ?i mândre c?mile.

?i tot nu s-arat? cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în tr?i?ti se sfâr?esc…
Pr?dalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-arunc? pe le?uri cu ciocuri deschise,
C?mile, cai, oameni, cad, pier, se r?resc…
Doar negrele paseri mereu se-nmul?esc
?i tot nu s-arat? cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e înc?,
?i vine ?i ziua cumplit? când el,
R?mas din to?i singur, sub cer de o?el,
Pe minte î?i simte o noapte adânc?…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stânc?,
Prin aeru-n fl?c?ri, sub cerul de-o?el.

Pierdu?i sunt to?i robii, cu cai, cu c?mile…
Sub aeru-n fl?c?ri, zac ro?ii movile…
Nainte — în l?turi — napoi — pestetot,
Oribil palpit? aceea?i culoare…
E-aprins chiar p?mântul hr?nit cu dogoare,
Iar ochii se uit? zadarnic, cât pot
Tot ro?u de sânge z?resc pestetot
Sub aeru-n fl?c?ri al lungilor zile.

?i foamea se face mai mare — mai mare,
?i, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpli?i…
Cutremur e setea, ?-a foamei sim?ire
E ?arpe, ducându-?i a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârji?i…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpli?i.

Abia mai p??e?te c?mila ce-l poart?…
Speran?a, chiar dânsa, e-n sufletu-i moart?…
Dar iat?… — p?rere s? fie, sau, ea?…
În zarea de fl?c?ri, în zarea de sânge,
Luce?te… Emirul puterea ?i-o strânge…
Chiar por?ile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ?-alearg? spre ea.

Spre albele ziduri, alearg? — alearg?,
?i albele ziduri, lucesc — str?lucesc,
Dar Meka începe ?i dânsa s? mearg?
Cu pasuri ce-n fundul de z?ri o r?pesc,
?i albele ziduri, lucesc, — str?lucesc!

Ca gândul alearg? spre alba n?luc?,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
C?mila, cât poate, gr?be?te s?-l duc?…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
?i poamele de-aur lucesc — str?lucesc
Iar alba cetate r?mâne n?luc?.

R?mâne n?luc?, dar tot o z?re?te
Cu por?i de topaze, cu turnuri de-argint,
?i tot c?tre ele s-ajung? zore?te,
Cu toate c? ?tie prea bine c?-l mint
?i por?i de topaze, ?i turnuri de-argint.

R?mâne n?luc? în zarea pustiei
Regina trufa??, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ?intit,
?i vede pe-o iasm? c?-i trece sub poart?…

Pe când ?ov?ie?te c?mila ce-l poart?…
?i-n Meka str?bate drume?ul pocit,
Plecat ?chiop ?i searb?d pe drumul cotit
Pe când ?ov?ie?te c?mila ce-l poart?…

?i moare emirul sub jarul pustiei
?i focu-n odaie se stinge ?i el,
Iar lupii tot url? pe-ntinsul câmpiei,
?i frigul se face un brici de o?el…
Dar luna cea rece, ?-acea du?m?nie
De lupi care url?, — ?-acea s?r?cie
Ce-alunec? zilnic spre ultima treapt?,
Sunt toate pustia din calea cea dreapt?,
?-acea izolare, ?-acea dezolare,
Sunt Meka cereasc?, sunt Meka cea mare…
    Murit-a emirul sub jarul pustiei.

 

One thought on “NOAPTE DE DECEMVRIE – Alexandru Macedonski

  1. Maine dau test la romana din simbolism si aceasta poezie. Excelent explicata aici. :) Multumesc mult.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Top Clicks

  • None

Blog Stats

  • 171,074 hits

Click pentru a primi notificari in e-mail ori de cate ori un articol este publicat.

Join 28 other followers

Muzica pentru lectura

%d bloggers like this: